Amintiri ale studentului navetist (III)

Posted by Ghita on January 20, 2012 Comments Off

În general sunt o persoană corectă, și cred că regulile sunt făcute pentru a fi respectate. De aceea, când circulam cu trenul, nu încercam să merg cu nașul. Mi se pare corect să plătesc bilet pentru călătorie.

Singura dată când am urcat în tren fără bilet a fost într-o zi, în timpul facultății, când ajuns la gară, coada era așa de mare încât nu aș mai fi prins trenul dacă stăteam să-mi iau bilet. N-a fost vina mea că toți soldații au primit permisie în aceeași zi, și parcă toți vroiau să ia același tren din gară.

Eu avem examen, nu puteam să nu mă duc la Timișoara, așa că m-am urcat în tren fără bilet. M-am pus într-un compartiment mai la capătul trenului și așteptam cu nerabdare să vină nașul să-i dau “șpaga” pentru călătorie. După Topolovăț, apare și controlorul:
- Biletul la control!
Eu, subtil, încerc să-i dau 15.000 lei, cam cât era de obicei “șpaga”. El se uită ciudat la mine și îmi spune:
- Îmi pare rău, dar trebuie să-ți tai bilet, 54.000 lei.
Eu, speriat de numa, încerc să mă tocmesc cu el, însă el nimic. Nu vrea ”șpaga” mea. N-am ce face și îi plătesc biletul întreg.

La Timișoara în gară, când să mă dau jos, văd că în compartimentul de lângă mine erau 4 polițiști. Am zâmbit un pic de prostia mea și am înțeles cum de nașul s-a ținut așa tare pe poziție.

După încercarea mea eșuată de a deveni un mic infractor, am descoperit că poți să-ți iei bilete și de la agențiile de voiaj, așa că în viitor am evitat pe cât posibil aglomerările din gări.

Mișeaua de la Cuntu

Posted by Ghita on June 27, 2011 Comments Off

În weekendul ce tocmai a trecut am făcut o ieșire scurtă la munte. Chiar dacă vremea nu a ținut cu noi, ne-am zis că dacă ne-am înscris ca voluntari la Maratorul Gugulanilor, nu se face sa-i lăsăm baltă doar din cauza vremii.

Am plecat de sâmbătă dupămasa de la Lugoj, pe o vreme capricioasă. Pe drum am prins și puțină grindină, dar per ansamblu n-a fost așa rău. Am lasat mașina undeva mai sus de telescaunul de la Muntele Mic și restul drumului l-am făcut pe jos, urmând traseul cu banda roșie.

Ajunși la cabană la Cuntu, cabanierul ne-a privit sceptic și ne-a atenționat că la ei nu sunt condiții prea bune la cabană. Sigur ne-a citit greșit. Am ales o cameră și seara a decurs liniștită cu un foc la sobă, un joc de cărți și somn de voie până a doua zi dimineața la 9 când începeam pregătirile pentru cei 300 de concurenți care urmau să treacă prin punctul nostru intermediar.

Duminică dimineața, vreme bună, cer senin, ies și eu ca tot fotoraful amator să prind un peisaj montan cu ceva ceață și cer senin. Stau liniștit, încadrez, polarizez, și când să declanșez aud un țipăt de atenționare. Mă întorc rapid și simt că mă prinde ceva de fund. Instant fac o mișcare din bazin și reușesc să fentez mișeaua cățea care a venit tiptil până în spatele meu să mă muște. M-am ales cu pantalonii puțin rupți și cu o zgârietură foarte superficială pe partea stângă a fundului. Mișeaua, cum a văzut că nu i-a iesit planul, a și fugit de la locul faptei.

În afară de incidentul ăsta, duminica a fost faină, concurenții bucurosi, noi (sper) ne-am îndeplinit treaba exemplar, iar spre dupămasă am coborât ușor spre o nouă săptămână de muncă.

Weekend-ul viitor sper sa il pierdem tot în natură.

Oprește-te și miroase trandafirii

Posted by Ghita on April 27, 2011 Comments Off

E dimineață. Sună alarma, snooze-ui un pic, iei micul dejun pe fugă, repede la lucru, termene limită scurte, aproape nebune, totul trebuia gătat ieri. Termini lucrul, repede acasă, sau în altă parte. Seara, când te bagi în pat pici ca lemnul, in 30 de secunde ai și adormit, doar ca să o iei a doua zi de la capăt.

La finalul lunii iei salariul și îl împarți cum ști mai bine. O parte pe rate, o parte pe cheltuieli, o parte pe mâncare și, dacă ești norocos, poate mai rămâne și puțin de concediu. Concediu care e o saptămână pe an, și care trece parcă prea repede.

Tot ce facem este pe fugă. De ce oare? Suntem așa de concentrați pe “făcutul banilor” încât nu mai vedem nimic în rest?

Îmi amintesc pe vremea când eram mic, oamenii mai ieșeau dupămasa în parc, mai stăteau în fața blocului la o poveste. Nu mă întelegeți greșit, nu plâng după vremea respectivă (comunismul în anii lui finali), dar nu pot sa nu observ diferența de ritm a oamenilor de atunci cu cel de acuma.

Și e păcat. E păcat că lumea nu ridică privirea de jos când merge pe stradă, e păcat că lumea nu se mai bucură de o relxare oferită de o bancă într-un parc, e păcat că lumea nu vede lumea din jur. Nu totul se rezolvă cu bani. N-ar trebui ca ei sa fie scopul vieții noastre, ar trebui să ne dăm seama că viața trebuie trăită din alte motive decât “grija averii” și acumularea de cât mai mult.

Așa că, următoarea dată cand mergeți undeva, încercați să vă bucurați și de drum, nu doar de destinație, că doar o viață avem, și ea merită trăită.

Artmania 2009 – Ziua a doua

Posted by Ghita on July 20, 2009 Comments Off

Sâmbătă, 18 iulie, am fost la Sibiu la festivalul Artmania. Anul ăsta m-am trezit mai devreme ca anul trecut că vreau să merg, așa că mi-am aranjat cazarea la o pensiune mai apropiata de centru.

Pe la vreo două dupămasa am plecat prin centru să mănânc, să fac o poză, în mare să-mi omor timpul liber dinaintea concertelor. Mă așez la o terasă, vine chelnărul, îmi ia comanda și după doup minute vine să-mi spună că au rămas fără bucătar. Beau un suc, așa să nu mă scol direct de la terasă, îl plătesc și mă mult în altă parte. Aici, meniu foarte restrâns, m-am ridicat repede și mi-am continuat căutarea. Într-un final am găsit o altă terasă unde am mâncat o pizza, după care mi-am dus aparatul foto inapoi la pensiune.

Revenit in piața mare, am intrat țn incinta festivalului. Pac pac, dau biletul, primesc o brațară și mă pun să-mi caut un loc cât mai bun pentru vizionarea scenei. Între timp, mi-am mai luat un suc, și au început cei de la Subscribe concertul. De la început am rămas impresionat de sonorizarea împecabilă ce oferea un nivel foarte ridicat de decibeli.

S-au zbânțuit cei de la Subscribe pe scenă, mai grohăieli, mai versuri ușor de înțeles, iar după vreo oră au terminat concertul. Mi-a plăcut dinamica lor pe scenă, au fost foarte activi, deși publicul încă nu se adunase într-un număr așa mare.

După vreo jumate de oră, au apărut cei de la Pain. Decorul scenei s-a modificat un pic între timp, iar eu parca m-am obișnuit cu volumul sonorului. Au făcut spectacol mai  fain decât cei de la Subscribe, dar mă și așteptam la așa ceva.

În schimb, Nightwish m-au surprins plăcut. Imediat cum au terminat cei de la Pain, s-a curățat scena și au început pregătirile pentru show-ul de final. Toti participanții au rămas uimiți când au văzut pregătirile pirotehnice de pe scenă. Foc, artificii, lumini, toate sincronizate perfect pe ritmurile muzicii. Un spectacol cum mai rar vezi pe meleagurile noastre. Singurul reproș ar fi că s0a terminat cam repede, pe la 11:30.

Cu urechile încă țiuind de la concert, am hotărât că e destul pentru o zi, așa că m-am retras în camera de la pensiune și am făcut un rezumat mental al zilei, cu zâmbetul pe buze, într-o stare de surzenie temporară. A meritat! Ne vedem și la anu. Până atunci mai e peninsula …

Fiind copil, monștri visam

Posted by Ghita on June 27, 2009 Comments Off

Saptamâna asta am rămas câteva zile singur în apartament. Într-o seară, pe când m-am pus să mă culc, m-am uitat pe fereastra de la cameră pe care se vede curtea si câteva clădiri de la Elba. Cum serile trecute s-au cam lăsat cu furtună mi s-a părut un peisaj destul de sinistru, cu pomi in mișcare ce proiecteaza un joc de umbre periculos pentru o imaginație bogată pe pereții camerei. Normal că nu m-au mai speriat umbrele, doar ca mi-am adus aminte de o metodă foarte bună pe care am aplicat-o în copilărie să-mi combat imaginația prea bogată și jucăușă în orele târzii din noapte.

Ca și restul copiilor de vârsta mea visam și eu monștri de sub pat, din dulapuri, de pe geam, și am ajuns o bună perioadă de timp să dorm cu o veioză aprinsă toată noaptea. Asta până când mi-am dat seama de un lucru: totul e în mintea mea. Cel mai mare pas l-am făcut, trebuia doar să găsesc metode de a-mi inhiba imaginația prea bogată, suprastimulată de tot felul de desene animate pe care le urmăream cu sufletul la gură.

Pasul următor l-am făcut după ce am văzut Războiul Stelelor la cinematograf. Mi-a plăcut foarte mult de Luke Skywalker, dar și de Ben Kenobi. Seara acasă, când m-am pus să mă culc, imaginația iar a început să-mi dea palpitații, dar într-un moment de rară sclipire genială am combătut-o cu propriile ei arme: mi-am imaginat că Luke și Obi One sunt lângă pat cu săbiile lor laser și ciopârțesc de zor toți monștrii care vroiau să-mi facă rău. Din momentul acela, n-am mai dormit singur, cei doi bodyguarzi ai mei stăteau de veghe unul la cap altul la picioare de seara până dimineața și mă protejau de toate arătăriule născocite de imaginația mea bolnavă.

Acum am crescut, și seara când mă bag în pat nu trec 5 minute si deja sunt adormit. Mi-e dor de imaginația mea bogată …